Timp de 10 ani, cea mai mare dorință a mea a fost să slăbesc - însă dacă mă uit acum la fotografiile cu mine în acea perioadă (între 10 și 20 de ani) văd o fată cât se poate de normală, suplă, cu piele întinsă, corp tânăr și puternic.

Apoi m-am înfometat niște luni bune la rând, am ținut regimuri drastice ani de zile, am văzut negru în fața ochilor de cât de multă foame simțeam și am adormit ținându-mă cu mâinile de burta care îmi chiorăia insistent - și da, am slăbit foarte mult, dar dacă mă uit acum la fotografiile cu mine în acea perioadă văd o fată încruntată, stresată, cam nefericită, slăbănoagă, dar cu un aspect bolnăvicios, cu cearcăne întunecate sub ochi și mâinile subțiri ca niște vreascuri.

Cea mai mare parte a vieții mele am avut o relație disfuncțională cu mâncarea. Am avut perioade în care am mâncat compulsiv și perioade în care mâncam doar până la ora 13 și apoi refuzam orice aliment până a doua zi. Perioade în care mă îndopam cu KFC și perioade în care am fost, pe rând, raw vegană, vegană sau vegetariană (de departe, regimul raw vegan a fost cel mai crud cu corpul și psihicul meu). Perioade în care mă îngrășam de la cât fast-food băgam în mine și perioade în care slăbeam atât de mult, încât hainele atârnau disgrațios pe corpul meu.

Nu sunt singura care a trecut prin călătoria asta toxică și care a avut o relație dezechilibrată cu mâncarea. Din comunitatea de mame pe care o am pe Instagram au venit niște povești triste despre mâncat compulsiv, dependențe alimentare și regimuri crunte. ”Luam capace serioase dacă nu mâncam tot ce mi se punea, și mi se punea cu vârf. Din păcate nu am învățat să-mi ascult corpul, nu am învățat că sunt full, nu am învățat echilibru în alimentație. Acum, în viața de adult, mâncarea este scăparea din stres. Mănânc și mă simt bine, pe moment. Urăsc că nu mă pot controla. Că în momentul în care lucrurile se agită, prima unealtă care mă liniștește este mâncarea”, îmi povestește E., o mamă din comunitate.

De aceea, las astăzi aici, în cadrul campaniei #EducațiaContează lansate de Micostore.ro, 7 lucruri pe care le-am învățat, în ultima vreme, despre mâncarea sănătoasă. 7 întrebări și răspunsuri despre echilibru în farfurie, regimuri de slăbit și dezechilibre alimentare. Despre cum toate acestea influențează, până la urmă, și relația copiilor noștri cu mâncarea - pentru că diversificarea copiilor, mofturi la masă, copilul care refuză mâncarea, momentele în care copilul nu mănâncă, obsesia noastră pentru diverse trenduri (bio, eco, 100% fără zahăr, 100% fără gluten) toate acestea sunt strâns legate de propria noastră relație cu mâncarea.



Din dezechilibru nu se poate naște, peste noapte, echilibrul. Dintr-un părinte care exagerează cu fast-food și chipsuri și supă la plic, îmi pare rău, dar nu se poate naște, peste noapte, un copil care alege somonul la cuptor cu broccoli la abur.
 

De ce nu mă pot opri din mâncat?

Scenariul următor cred că este extrem de familiar celor mai mulți dintre voi: săriți peste micul dejun și luați o cafea neagră pe burta goală, dar apoi vă opriți în prima covrigărie în drum spre birou și mâncați repede 3 covrigi pufoși cu sana în decursul a 5 stații de metrou. Apoi mai ronțăiți ceva. Plănuiți să comandați un prânz echilibrat, dar tot biroul vrea pizza cu pepperoni, așa că mâncați un pic cam prea multe felii, pe fugă, de lângă tastatură. Apoi mai ronțăiți ceva. Seara cinați cu familia, dar pe la ora 23 vi se face din nou poftă și, Slavă Domnului, acum există Tazz, Glovo și Uber la un click distanță care pot aduce Sfânta Treime McDonalds, KFC și Pizza Hut direct la voi în bucătărie. Apoi mai ronțăiți ceva.

Mult timp am crezut că pofta mea de ronțăială și mâncatul exagerat erau trăsături ale personalității mele. ”Așa sunt eu, mi-e mereu poftă de ceva de mâncare!”, ”Așa am fost dintotdeauna, sunt pofticioasă, gurmandă, aș mânca tot timpul!”, ”Sunt rea de foame, dacă nu ronțăi ceva îmi scade glicemia și mi se face rău!”, ”Așa e stomacul meu, nu pot să mănânc mult, dar mănânc des”.

Multă vreme mai târziu, multe cursuri, terapie și discuții cu mamele din comunitate m-au făcut să înțeleg că pentru mulți oameni, mâncatul compulsiv poate fi de fapt o alinare și singura modalitate prin care reușesc să aibă sentimentul de control asupra a ceva din viața lor. Pentru mulți adulți din ziua de azi care în copilărie au fost forțați să mănânce sau rușinați, certați, pedepsiți dacă nu terminau tot din farfurie, mesele sunt în continuare asociate cu sentimentul de rușine, frică și resentimente și cu gândul că trebuie să ”termine tot”. Iar pentru cei care în copilărie au primit etichete dureroase sau au fost victime ale bullying-ului (”grăsun”, ”durduliu”, ”pufos”, ”haplea”, ”batoză”, ”grăsan”), desprinderea de aceste etichete este foarte dificilă (în același fel în care unui copil căruia i se spune în permanență că este rău își va însuși în cele din urmă acest adjectiv și se va comporta ca atare).

”Încă de când îmi amintesc, mi-a fost rușine cu corpul meu. Îmi amintesc că aveam vreo 10 ani și am fost cu ai mei la ștrand - și am stat întreaga zi ascunsă pe pătură pentru că îmi era rușine cu corpul meu și credeam că sunt foarte grasă. Tata a avut grijă să îmi creeze convingerea asta, că sunt prea grasă, că mănânc prea mult, că ar trebui să mai slăbesc, mereu se lua de mine. De câte ori mă vedea că mănânc făcea comentarii, mă întreba dacă iar mănânc sau îmi zicea să nu mai mănânc că mă îngraș”, mi-a scris o altă femeie din comunitate, acum și ea mamă.


 

De ce nu pot și nu știu să mânânc echilibrat?

Hai să începem cu întrebarea de 100 de puncte: ce înseamnă, de fapt, să mâncăm echilibrat? Oare înseamnă să nu mai punem niciodată gura pe ceva dulce și să ne umplem farfuriile cu spanac și kale? Oare înseamnă să renunțăm la ocazionala pizza comandată acasă și să declarăm război mâncării prăjite?

A mânca echilibrat înseamnă să ne ascultăm mintea când vine vorba de calitatea mâncării din farfuria noastră și a ne asculta corpul când vine vorba de cantitatea mâncării din farfuria noastră.

Varianta cea mai ușoară și instinctivă ar fi fost, bineînțeles, să fi învățat nativ, prin imitare, toate aceste lucruri în copilărie, ca atunci când deveneam adulți să le facem natural, firesc, fără prea multe chinuri. Pentru că puțini dintre noi au învățat echilibrul și cumpătarea în copilărie, singura variantă rămasă este să le învățăm acum, la 20, 30 sau 40 de ani.

A mânca echilibrat înseamnă a refuza să ne întoarcem la un pattern stabilit încă din copilărie în capul nostru și a înțelege că mâncarea trebuie să fie diversă, variată, de toate culorile și din toate grupele alimentare. Pentru unii, patternul spune ”Trebuie să mănânci tot din farfurie”, și aceștia trebuie să învețe să-și asculte corpul și să se oprească atunci când se simt sătui, nu atunci când farfuria este goală și linsă bine. Pentru alții, patternul spune ”Ai mâncat prea mult, ești foarte grasă, eu n-aș mai mânca în locul tău”, și aceștia trebuie să învețe să-și respecte corpul și să înțeleagă că acesta are nevoie de combustibil, nu de înfometări și chinuială. Pentru alții, patternul spune ”Alți copii nu au ce mânca și tu refuzi ciorba?”, și aceștia trebuie să învețe că mâncarea este o bucurie, o desfătare, și că nu ar trebui să vină la pachet cu rușine și vinovăție.

”Am o relație proastă cu mâncarea de când mă știu”, îmi scrie o altă mamă din comunitatea de pe Instagram. ”Mama a ținut dietă după dietă și am fost copilul ”mănâncă tot din farfurie, că alții nu au ce mânca”. Și azi am tendința să mănânc tot din frigider de frică să nu arunc și un frigider gol îmi dă o stare de anxietate”.
 

Ce înseamnă mâncare sănătoasă?

Ahhh, cât de tare mă deranjează această sintagmă, de ”mâncare sănătoasă”, și cât de mult mi-ar plăcea să o dăm puțin jos de pe piedestal, pentru că aduce cu sine atâta toxicitate! Propun să o înlocuim cu o altă variantă, ceva mai înțeleaptă: mâncare echilibrată.

Echilibru în farfurie înseamnă să conștientizăm că nu un anumit ingredient este problema (”aoleo, ciocolata! prăjeala! grăsimea! burgerii! eclerurile! crenvurștii! ”) și rutina care îi este asociată. ”The dose makes the poison” spune o vorbă, pe care dacă am traduce-o în limbaj de bucătărie din România zilelor noastre, ar suna cam așa: faptul că mănânci uneori cartofi prăjiți cu aripioare de la KFC nu este o problemă și nu îți dezechilibrează stilul de viață. Faptul că din această excepție faci o regulă și comanzi de la KFC în fiecare zi a săptămânii care conține litera ”i”, pe la orele 23 trecute fix - ei da, atunci avem o problemă.



Traducerea pentru mamele cu copii mici: faptul că puștiul vostru de 2 ani a gustat într-o vizită din checul bunicilor, făcut cu zahăr alb, cacao și presărat cu zahăr pudră nu o să strice tot ce ați construit voi cu dedicare și înțelepciune în relația lui cu mâncarea. Că acel puști mănâncă, zi de zi, și numitul chec, și un ou Kinder, și o pungă de chipsuri, și un meniu de la Mac, și o sticlă de jumătate de litru de Cola - ei da, atunci iar avem o problemă.
 

Ar trebui ca toată mâncarea mea să fie bio, eco, organică?

Ahhhh, goana după bio într-o țară în care conceptele de ”natural”, ”bio”, ”eco” și ”organic” nu sunt chiar foarte clar reglementate mi se pare uneori ca clipul acela de pe TikTok cu femeia care încerca să dea cu mopul la malul mării. Goana după aceste ingreiente organice la supra-preț într-o economie care a luat-o razna, cu prețuri ce au crescut cu 20-30% în ultimul an, mi se pare de-a dreptul toxică.

Patru din 10 site-uri web folosesc tactici înşelătoare de „marketing verde”, adică susţin că oferă produse „eco” şi „bio”, deşi nu pot dovedi acest lucru, arată o anchetă a unei organizaţii internaţionale pentru protecţia consumatorilor (ICPEN). „Greenwashing” sau „marketing verde” este conceptul care definește o companie sau o organizaţie ce cheltuieşte mai mult timp şi bani pentru a se promova drept fiind ecologică, decât pentru a minimiza impactul său asupra mediului. Este un truc publicitar înşelător destinat să inducă în eroare consumatorii care preferă să cumpere bunuri şi servicii de la mărci ecologice. ICPEN a constatat că patru din 10 site-uri web analizate par să folosească tactici care ar putea fi considerate înşelătoare. Acestea au inclus: afirmaţii vagi şi limbaj neclar, inclusiv termeni precum „eco” sau „durabil” sau trimitere la „produse naturale” fără explicaţii adecvate sau dovezi ale afirmaţiilor, omiterea anumitor informaţii, cum ar fi nivelurile de poluare ale unui produs, ca să pară mai ecologice.

O să vă spun, pe scurt, cele 5 reguli pe care le am pe acest subiect și sper să nu îmi pun tot internetul în cap.

1. Dacă aveți acces la fructe, legume și alte ingrediente din culturi de proveniență organică, iar prețul lor nu vă dezechilibrează profund bugetul familiei și nici nu trebuie să străbateți jumătate de oraș ca să le obțineți, atunci da, go for it, sunt uneori (nu întotdeauna) mai bune, mai gustoase, mai delicioase.

2. Dacă produsele organice/bio/eco sunt pentru voi, în acest moment, un efort financiar mult prea mare, care vă aduce stres, disperare și nopți albe, let it go, nu are sens să vă învinovățiți, lăsați remușcările deoparte și oferiți copiilor mâncare bună, gătită în casă, din ingrediente luate de la piață sau supermarket. Studiile indică faptul că ingredientele organice nu sunt mai sănătoase (nu sunt mai bogate în nutrienți) decât ingredientele care nu au proveniență organică.

3. Atenție la comercianții care se laudă că oferă astfel de produse ”verzi”. Au acreditări? Au toate informațiile puse pe site? Dovezi? Nu? Pa. În România există câțiva producători și distribuitori serioși și, bineînțeles, o paletă largă de comercianți care abuzeză de adjective care sună bine, de tipul ”verde”, ”natural”, ”sustenabil”.

4. Dacă puteți cumpăra unele ingrediente organice, dar nu chiar pe toate, ghidați-vă după regula ”Dirty Dozen” - o celebră listă care arată cele mai contaminate ingrediente de pe piață (acele fructe și legume ”bogate” în pesticide). Acestea sunt: căpșune, spanac, kale, nectarine, mere, struguri, ardei, cireșe, piersici, pere, țelină, roșii. Prioritizați să le cumpărați pe acestea de la raionul ”Bio”.

5. Prioritizez să cumpăr ingrediente de bază organice, nu mâncare procesată organică. Cu alte cuvinte, prefer să cumpăr mere Bio decât plăcintă cu mere Bio, cartofi Bio decât chipsuri Bio etc.


 

Cum să diversific bebelușul?

Cu calm, răbare și acceptarea că lucrurile nu vor merge întotdeauna așa cum ne așteptăm.
Dar și cu înțelegerea că ai noștri copii nu se vor comporta așa cum le zicem noi, ci vor imita fidel ceea ce facem noi.

Un alt lucru pe care l-am făcut la începutul diversificării cu primul nostru copil a fost să oferim mâncare sănătoasă, variată, diversă, fără zahăr, fără sare, fără fast-food și junk, dar gustoasă. Pentru că am vrut ca în etapa asta atât de importantă în care descoperă mâncarea, să descopere ce trebuie. Să simtă gustul adevărat al fructelor, legumelor și lactatelor, să simtă textura de cereale adevărate, gustul savuros al cărnii, aroma condimentelor. Am folosit unt și ierburi la legumele făcute la abur, ca să le facă delicioase, i-am făcut cunoștință cu usturoiul demențial și cu lămâia răcoroasă, am combinat legume proaspete și am presărat fructe dulci cu scorțișoară și nucșoară. Am vrut să se bucure de mâncarea bună și să aprecieze un gust delicios, să descopere culori faine în farfurie și texturi diverse. Mâncarea e o adevărată bucurie, și am vrut să o experimenteze din plin. Bine, și pereții noștri au experimentat-o din plin.

Dar poate cel mai important: nu am îndopat niciodată bebelușul, ci l-am lăsat să mănânce cât a vrut.

Țin minte și acum o fază din primele săptămâni de diversificare, când Mircea intrase într-o pasă în care nu voia să mănânce nimic (a durat vreo două săptămâni) și ne-am întâlnit în parc cu o bunică și o bebelușă simpatică de 6 luni. ”Ce mare e băiatul! Cred că mănâncă foarte mult, nu? Așa arată, mănâncă peste 400 de grame la o masă, nu?” – mi-a dat-o bunicuța unde mă durea cel mai tare. Pe lângă faptul că niciodată n-am știut și n-am cântărit cât mânca băiețelul meu la o masă, în acel moment eram sigură că mesele lui din ultimele zile nu adunasera 10 grame cu totul. ”A noastră a mâncat 450 de grame ieri, un castron și jumătate de terci!” Fatalitate mi-a dat, nu altceva. Apoi a adăugat: ”Când nu mai vrea, îi distragem atenția cu o jucărie și îi mai dăm 5-6 linguri, apoi mai punem un clip pe telefon și mai ia 2-3 linguri, și tot așa până termină castronul”.
Nu, mulțumesc. Întotdeauna l-am lăsat pe Mircea să mănânce fix cât și-a dorit, nici mai mult nici mai puțin, pentru că el știe mai bine ca mine când e plin sau când nu mai are, nene, chef, de încă o bucată de conopidă (eu personal nu am niciodată chef de încă o bucată de conopidă). Am decis că el, de fapt, decide, și că este perfect capabil să spună stop când nu mai vrea să mănânce. Ca toți copiii, are momente (rare, ce-i drept), în care mănâncă foarte puțin la o masă – iar atitudinea noastră în fața situației acesteia este: ”Asta e, mănâncă la masa următoare!”. O atitudine sănătoasă, relaxată, care se scutește de multe griji inutile, nervi și stres. De foame nu moare, cu frigiderul plin și mă-sa la cratiță, nu?
Apropo de diversificare, pe noi ne-au ajutat și încă ne ajută formele de silicon pentru gătit de la Micostore - toate sunt făcute din silicon flexibil, non-stick, rezistent la temperaturi crescute. Formele pot fi utilizate la temperaturi între -25º Celsius și 220º Celsius și sunt aprobate pentru cuptor, congelator, cuptor cu microunde și mașina de spălat vase. Sunt făcute din silicon alimentar, fără BPA, și au trecut cu brio standardul de testare LFGB.


 

Copilul refuză mâncarea. Cum procedez? De ce nu mănâncă copilul?

Evident, sunt momente în care mă irită faptul că băiețelul meu nu are chef să mănânce – de obicei, iritația este direct proporțională cu timpul pe care l-am petrecut pregătind o anumită mâncare. Dar trag aer în piept, îmi spun iar și iar că refuzul lui nu este despre mine, despre abilitățile mele de bucătăreasă sau despre aptitudinile mele de mamă, și încerc să nu fac niciodată mâncăruri excesiv de complexe, ca să nu fiu foarte dezamăgită de un potențial refuz al piciului.
Ce facem, concret, când Mircea refuză mâncarea? Evident, încercăm puțin să îl îmbiem, îi spunem că e foarte bună, că nouă ne place și că poate gustă măcar o dată, ca să vadă cât de delicioasă este. Dacă niciuna din variantele acestea nu merge, îi spun calm ”Văd că nu vrei să mănânci mâncare, e ok, vrei niște lingurițe de iaurt sau de brânzică de vaci?”. Dacă vrea, perfect, să fie sănătos, îi dăm niște iaurt sau brânzică and call it a meal. Dacă nu vrea, îi spunem din nou, la fel de calm ”Bun, nu vrei nici iaurt, nici brâzică, nici mâncare, ești sigur? Te întreb pentru că următoarea gustare este peste vreo două ore și între mese nu mâncăm” – apoi, dacă în continuare nu vrea, îi luăm farfuria din față și terminăm masa. Foarte important, rămânem calmi pe tot parcursul dialogului, eu de obicei închei povestindu-i ce s-a întâmplat (”Bun, nu ai mai vrut să mănânci, e ok, nu e bai, nici eu nu am poftă de mâncare câteodată, ți-am luat farfuria, vezi că gustarea e în vreo două ore, mâncăm atunci”) și apoi îl rog să mai stea cu noi la masă până terminăm și noi ce avem în farfurii (treaba asta nu funcționează mereu, dacă e supărat sau irascibil atunci nu mai are prea multă răbdare să ne aștepte, din păcate).
Mă enervez? În sinea mea, câteodată, da, dar nu mă enervez pe el și nu transform atmosfera de la masă într-una ostilă doar pentru că unul dintre membrii familiei nu a avut poftă de mâncare. Îi dau repede altceva de mâncare? Nu, că n-am. În afară de oferta de iaurt și brânzică nu primește altceva, e un fel de take it or leave it.
Apropo, pe blogul Micostore o să găsiți și rețete baby-friendly foarte potrivite pentru primul an de diversificare și nu numai, cum sunt aceste brioșe cu banane și zmeură, fără zahăr. Sau aceste madlene pentru copii - toate făcute în formele de silicon pentru gătit non-stick, fără BPA.



Mituri dulci din bucătărie: ”Nu vreau să mai folosesc zahăr pentru că este nociv, dar nici să gătesc cu miere nu e bine, pentru că mierea devine toxică la temperaturi înalte!”

Mâncarea nu este bună sau rea, sănătoasă sau nesănătoasă - iar acesta cred că este unul dintre cele mai importante mesaje pe care putem să le transmitem copiilor. Mâncarea este pur și simplu nutritivă sau… mai puțin nutritivă. De aceea eu nu aș renunța complet la niciunul dintre ingredientele care se regăsesc în cămările și frigiderele noastre, ci doar aș fi atentă la cantitatea acelui ingredient. Aș înlocui, dacă vreți, cuvântul ”fără” (”fără zahăr! fără prăjeli! fără sare! fără alimente procesate!”) cu sintagma ”cu mai puțin” (”cu mai puțin zahăr! cu mai puține prăjeli! cu mai puțină sare! cu mai puține alimente procesate!”)

Faza asta cu mierea care încălzită devine toxică e ca aia cu microundele care provoacă cancer: cu toții am auzit că așa ar fi, da’ nu mulți ne-am și documentat ca să vedem care-i faza, așa că perpetuăm dezinformarea cu dezinvoltură. În ultimii ani, Internetul a început să fie PLIN de tot felul de articole sau postări din care aflăm că mierea, gătită la temperaturi ridicate, devine toxică.

”Să stabilim de la început cum e cu toxicitatea”, mi-a scris Luana Mutihac, prietena mea inginer chimist. ”Primul lucru (absolut primul) care mi s-a spus la cursul de toxicologie este “the dose makes the poison”, cu alte cuvinte, orice la un moment dat, într-o anumită doză, devine toxic. Așa că probabil gătită sau negătită, la un moment dat mierea devine toxică (vorbesc aici de excese bineînțeles). Mierea este o soluție foarte concentrată de zahar. Conține în general mai mult de 70% zaharuri și mai puțin de 20% apă (restul sunt alte substanțe printre care minerale, vitamine și enzimele ce dau unele dintre cele mai importante proprietăți ale mierii și anume cele antioxidante). Principalele zaharuri conținute de miere sunt fructoza și glucoza.”

”Când încălzim mierea, substanțele componente încep să se descompună, iar mierea își pierde din proprietățile care ne-au atras la ea în primul rând. Asta nu înseamnă că devine toxică, doar se schimbă. Își pierde aroma și savoarea, rămâne practic ceva identic cu zahărul obișnuit (pentru că inclusiv enzima care dă proprietățile antioxidante se descompune, iar proprietățile respective se pierd). Încălzirea la 40 de grade Celsius duce la pierderea a aproximativ 200 de componente din miere, dintre care cele care dau proprietățile antibacteriene și invertaza (cea mai importantă enzimă care oferă proprietățile anti-bacteriene). Încălzirea la mai mult de 50 de grade Celsius timp de 48 de ore duce la caramelizare; încălzirea la 120-160 de grade Celsius pentru timp scurt duce la degradarea mult mai rapidă și la caramelizare. Pentru a păstra proprietățile inițiale ale mierii, trebuie să nu aplicăm o temperatură mai mare de 37 de grade Celsius.”

Ochii care ne privesc.

În loc de încheiere, aș vrea să mai trag un ultim semnal de alarmă - de data aceasta nu o să mă refer la farfuriile noastre și la ce văd copiii că aleg să mănânce adulții, ci la conversațiile pe care le aud cei mici de la noi în ceea ce privește mâncarea. ”Doamne ce mult am mâncat, sunt groaznică!”, ”Uite ce burtă am făcut, mă simt oribil!”, ”M-am îngrășat, îmi atârnă șuncile, nu mai mănânc nimic!”, ”Nu pot să mănânc azi, țin cură de slăbire”, ”Eu mănânc doar salată, sunt prea grasă!”

Felul în care noi, adulții, vorbim cu și despre corpurile noastre va deveni, treptat, felul în care copiii noștri își vor vorbi despre corpurile lor. Iar dacă noi facem cu nonșalanță body shaming, exact genul acesta de discurs îl vor prelua și ei, chiar fără să-și dea seama, perpetuând o atitudine lipsită de încredere și de stimă de sine. Vocea aceea mică din capul copiilor? Este, neîndoielnic, vocea noastră, a părinților lor. Așa că ar fi grozav dacă acea voce i-ar încuraja să facă alegerile potrivite, în loc să-i pună la pământ pentru micile greșeli și excepții.

Acest articol a fost scris de Cătălina Bucur, în cadrul campaniei Educația Contează, o campanie prin intermediul căreia Micostore își dorește să aducă în prim plan necesitatea unei informări corecte în rândul părinților. Pe Cătălina o puteți urmări pe instagram sau puteți afla mai multe informații despre ea pe blogul ei.